S-a întâmplat odată ca un trădător să se nimerească între ei. Acesta a așteptat până când bărbații s-au dus după hrană și lemne de foc, și s-a și pripit să destăinuiască tătarilor ascunzișul. După scurt timp a și sosit oastea tătarilor. Le-a fost floare la ureche să învingă. Majoritatea femeilor și copiilor fără apărare au fost captivați, iar restul au fost uciși cu brutalitate. Pe drumul de întoarcere pe câmpul prin de sânge bărbații au dat peste tot de cadavrele familiilor lor.
Supărarea și îndolierea era nemărginită, dar nu aveau ce face. Călugării de pe dealul apropiat numit Palatul ascultau cu neputință strigătele celor atacați, neavând însă arme în mănăstire, nu aveau cum să sară în ajutorul celor necăjiți. Își adunaseră comorile în clopotul mănăstirii, și le-au scufundat într-o fântână adâncă, ca măcar acestea să nu se sfârșească în mâinile tătarilor, după care au fugit.
Prin urmare tătarii degeaba au scotocit Palatul din pivniță până-n pod, n-au găsit nimic. De furie au ras mănăstirea de pe fața pământului, și și-au continuat drumul prin Săcădat spre valea Târnavei Mici cu scopul de pradă și înrobire a populației.
Dar secuii îndoliați nu puteau să privească toate acestea cu pasivitate. Erau conduși de răzbunare. Au chemat în ajutor locuitorii cetăților Săcădat și Vitali. Aliindu-se erau destui încât să înfrunte jefuitorii. Au pornit pe urmele lor și la Pasul Tătarilor i-au prins din urmă. Rezultatul bătăliei era evident de la început, deoarece fiecare secui lupta cu puterea a trei bărbați. Cădeau capetele tătarilor ca bostanii, iar ce a mai rămas din hoardă o luase la fugă cât putea de repede. Secuii au eliberat prizonierii și au recuperat bunurile răpite.
Cei căzuți în luptă au fost îngropați și îndoliați cu onoare, iar în amintirea acestei zile îndurerate, locul poartă numele de Câmpul primejdios.