În anii de dinaintea Unirii din 1859, integrarea Bucureştilor în categoria oraşelor europene nu era un lucru simplu de făcut. Era un oraş al contrastelor puternice, al îmbinării nearmonioase între Orient şi Occident, un oraş cum Vestul nu mai cunoscuse, dar care nu era nici în totalitate tipic civilizaţiei răsăritene.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat pentru capitala Valahiei debutul perioadei de dezvoltare şi modernizare. În ciuda numeroaselor proiecte propuse începând cu primii domni pământeni, procesul a fost unul îndelungat din cauza ritmului anevoios în care planurile erau puse în practică: „sistematizarea şi problemele edilitare sunt necontenit subiect de discuţie, dar mai puţin de realizare“[1].
Prin această capitală a deosebirilor izbitoare s-au perindat foarte mulţi călători străini, unii dintre ei lăsând în scris impresiile formate după vizitarea Bucureştilor. Ideea care primează este aceea a unui oraş înşelător la prima vedere, un oraş cu dublă personalitate. Unii călători vorbesc cu drag despre Bucureşti, în ciuda elementelor surprinzătoare – într-un sens neplăcut – pe care le descoperă aici, alţii însă pleacă de-a dreptul contrariaţi de realitatea bucureşteană. Totuşi informaţiile pe care aceştia le-au lăsat, fie în scrisori personale, fie în articole sau cărţi publicate cu privire la călătoria lor în această ţară aflată la capătul Europei civilizate, reprezintă o bogată sursă de informaţii cu privire la urbea Bucureştilor, proaspăt intrat în modernitate. Perioada pe care o vom avea în vedere în articolul nostru este cea cuprinsă între domniile regulamentare şi anii Unirii.
„Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”
Una dintre cele mai echilibrate păreri despre Bucureştii acelor vremuri aparţine faimosului Helmuth von Moltke, viitor mareşal al armatei prusace. În anul 1835, pe când era doar un tânăr ofiţer, von Moltke trece prin Bucureşti în drum spre Istanbul. Majoritatea impresiilor de călătorie le lasă într-o serie de scrisori în care povesteşte drumul spre capitala Imperiului Otoman. „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu [al Ţării Româneşti – n.a.] un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie.”[2]Pentru acest german, capitala Valahiei este un oraş al contrastelor: „La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant; Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”.[3]
Această idee a unui Bucureşti ca punct de întâlnire dintre Orient şi Occident apare la majoritatea stăinilor care au trecut pe aici. La vremea respectivă, Ţările Române, deşi aspirau la o dezvoltare în sens vest-european, erau încă puternic legate de cultura şi practicile orientale, iar aspectul capitalei era o oglindă fidelă a acestui fapt.
Bucureşti: de la extaz la agonie nu e decât un pas
Pentru mulţi străini, prima impresie asupra oraşului era una relativ pozitivă, însă confruntarea cu detaliile realităţii cotidiene duce la deteriorarea, până la repulsie, a acestei păreri. A se vedea, de pildă, descrierea făcută de publicistul britanic James Baillie Fraser în 1836: „De la Mitropolie, unde ruşii au deschis un loc de plimbare, sau de pe altă înălţime, Bucureştii fac o impresie cu adevărat frumoasă şi îmbucurătoare. Însă orice iluzie de plăcere şi curăţenie dispare pe îndată ce intri în străzile strâmbe, înguste şi murdare. Acestea nu sunt altceva decât receptaculul sau canalul tuturor murdăriilor. [...] Niciun oraş nu poate face o impresie mai deprimantă, deznădăjduită şi mizerabilă ca Bucureşti.”[4]
Tot în aceaşi perioadă, medicul german Ernst Anton Quitymann traversează Ţările Române în timpul călătoriei sale prin Europa Răsăriteană, călătorie pe care o va descrie în cartea Deutsche Briefe űber den Orient. La fel ca şi alţii înaintea sa, observă dualitatea acestui oraş care, la prima vedere, impresionează în mod plăcut, dar care dezamăgeşte la un nivel de cunoaştere mai intim. Aseamănă Bucureştii cu Viena imperială din punct de vedere al dimensiunii, însă doar atât. În rest, „din depărtare, această întindere şi numeroasele turnuri şi clopotniţele bisericilor îţi fac o impresie măreaţă, care, însă, după o cunoaştere mai apropiată se pierde. Trebuie spus că civilizaţia occidentală caută să străbată prin crusta murdară a secularului orientalism asiatic şi să prefacă un oraş oriental într-o reşedinţă europeană.”[5]
O privire ceva mai diferită găsim la un principe rus, un anume Anatol N. Demidov, conducătorul unei echipe de naturalişti, care trece prin principate în drum spre Crimeea, în anul 1837. El surprindevanitatea societăţii bune a Bucureştilor, observând că „primul lucru când soseşti la Bucureşti este să te îngrijeşti de a-ţi face rost de o trăsură frumoasă. Întinderea mare a oraşului şi mai ales moda porunceşte acest lucru. Niciun om cu oarecare stare nu poate să se arate semenilor săi mergând pe uliţă pe jos.”
