În avanpremiera importantului summit NATO din 2014, Generalul Nicholas Houghton, şeful Statului Major Britanic, avea să observe, în cadrul unei conferinţe la Royal United Services Institute (RUSI): „Se simte nevoia să recunoaştem că natura peisajului securităţii internaţionale s-a schimbat. Nu mai este adecvat să gândim în termenii unei lumi binare, de pace şi război, campanie sau contingenţă. Lumea se află acum într-o permanentă stare de competiţie”.
Inclusiv zona Mării Negre, mai ales după ce Rusia a anexat Crimeea, redevine un spaţiu contestat, al competiţiei geopolitice. De fapt, se înscrie în tiparul emergent al regiunilor A2/AD (anti-access/ area denial) din proximitatea puterilor cu agendă revizionistă, unde libertăţile internaţionale asociate bunurilor publice globale pot fi puse sub semnul întrebării şi chiar suspendate de voinţa celui mai puternic. Evoluţiile recente din Marea Chinei de Sud (asupra căreia autorităţile chineze îşi revendică suveranitatea) şi Marea Chinei de Est (unde la sfârşitul anului trecut Beijingul a forţat impunerea unei zone de apărare şi identificare aeriană) pot să ofere un precedent, chiar un avertisment.
De ce s-ar întâmpla asta? Intenţia de ajustare a realităţilor de putere în aceste periferii globale este deja vizibilă. Dar acum încep să existe şi capabilităţile necesare. De ani buni, China şi Rusia investesc în portofolii anti-acces şi de interdicţie regională, mai exact în „antidotul” care anulează, sau cel puţin atacă, ingredientele fundamentale care transformau SUA într-o putere expediţionară globală. „Din 1991 şi până astăzi vedem o ciocnire între forţele care favorizează controlul şi cele care pun accentul pe interdicţie şi excludere regională“, ne-a spus Jim Thomas, fost înalt oficial al Pentagonului şi vicepreşedinte al think-tank-ului Center for Strategic and Budgetary Assesments (CSBA) din Washington.
Mai mult pe Adevărul
