Dar diplomația nu a reușit să limpezească situația teribilă în care se găsea țara noastră în vara anului 1944. Tot armele urmau să decidă, iar sovieticii erau de această dată hotărâți să străpungă apărarea germano-română.
Aceasta se dovedise impenetrabilă în aprilie-iunie, dar unitățile decisive în respingerea atacului fuseseră retrase de pe frontul românesc. În seara de 15 iulie 1944, generalul Antonov, șeful de stat major al STAVKA (Înaltul Comandament al Armatei Roșii), le-a telefonat comandanților Fronturilor 2 Ucrainean (generalul Malinovski) și 3 Ucrainean (generalul Tolbuhin), convocându-i a doua zi la o ședință operativă în care urma să se stabilească liniile generale ale viitoarei ofensive sovietice în Moldova.
Planurile sovietice
Conferința a confirmat forma finală a operațiunii „Iași-Chișinău”, rezultatele fiind încorporate în directiva STAVKA din 2 august. Cele două fronturi aveau drept scop operativ distrugerea forțelor germano-române concentrate în zona Iași-Chișinău și avansul spre linia înaintată Focșani-Galați-Ismail. Malinovski urma să folosească patru armate, trei de infanterie și una de tancuri – 27, 52, 53, respectiv 6 tancuri – pentru a rupe apărarea, înaintând pe direcția Iași-Vaslui. În prima etapă a operației era imperativ necesar ca Bacău, Vaslui și Huși să fie ocupate, capturând concomitent și trecerile peste râul Prut, colaborând în mod direct cu unitățile Frontului 3 Ucrainean pentru eliminarea concentrării inamice din zona Chișinău și tăierea retragerii spre Focșani și Bârlad. După închiderea încercuirii, Malinovski urma să-și îndrepte forțele spre Focșani, folosind Corpul 5 Cavalerie Gardă pe flancul drept, care trebuia să forțeze Siretul. Scopul operațiunii, atât pentru Frontul 2, cât și pentru Frontul 3, îl reprezenta Prutul inferior.
STAVKA adoptase astfel punctul de vedere al lui Tolbuhin, care se opusese unui asalt direct asupra Chișinăului.
Trupele aflate sub comanda sa trebuiau să sprijine ofensiva Frontului 2 Ucrainean, ulterior urmând să atingă localitățile Reni și Ismail, pentru a tăia retragerea spre Prut și Dunăre. E important de remarcat că Înaltul Comandament sovietic nu preconiza o depășire a liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați. Evenimentele de la București aveau să influențeze decisiv concepția operativă sovietică, deși istoriografia oficială a Moscovei susține și astăzi că ocuparea Bucureștiului a fost vizată de la început de Armata Roșie.
La câteva ore de la primirea directivei, Malinovski și Tolbuhin, însoțiți de comandații de armate, s-au adunat în zona de conjuncție a celor două fronturi pentru a discuta detaliile operațiunii. Din partea STAVKA a participat mareșalul Timoșenko, a cărui prezență în apropierea frontului era destul de rară. Frontul 2 Ucrainean dispunea de șase armate de infanterie, una de tancuri, trei corpuri independente și o armată aeriană. Frontul 3 Ucrainean avea la dispoziție patru armate de infanterie și un corp mecanizat. Malinovski a propus ca patru armate (27, 52 și 53 infanterie și 5 tancuri) plus un corp mecanizat să forțeze străpungerea prin același sector prin care Armata Roșie încercase, fără succes, cu doar câteva săptămâni în urmă: zona cuprinsă între Târgu Frumos și Iași. Atacul ar fi încercuit în flanc apărarea, deschizând cel mai scurt drum spre Prut, mult în spatele grosului forțelor grupului de armate germano-român cunoscut sub numele „Ucraina de Sud”, lovind linia de demarcație între Armata 8 germană și Armata 4 română și izolând Armata 6 germană, aflată în aliniament de apărare în regiunea Chișinău. După un avans spre linia Bacău-Vaslui-Huși, urma capturarea podurilor peste Prut și închiderea încercuirii prin joncțiunea cu trupele Frontului 3 Ucrainean. O ultimă etapă a operațiunii preconiza ocuparea Focșaniului, „care ar fi deschis drumul spre centrul României, dând libertate de mișcare spre vest și sud”. Forțele lui Malinovski aveau la dispoziție 11.000 de tunuri, aproape 1.300 de tancuri și 900 de avioane. Doar numărul de divizii de infanterie însuma 55 de mari unități. Misiunea Frontului 3 Ucrainean era de a ataca pe direcția Huși, încercuind grosul forțelor de apărare la sud, de a distruge Armata 3 română și a ocupa, prin operațiunii amfibii în cooperare cu flota Mării Negre, gurile Dunării. Tolbuhin avea la dispoziție 8.000 de tunuri, aproximativ 600 de tancuri și 1.000 de avioane.
Aproximativ 930.000 de soldați combatanți numărau cele două Fronturi, care dispunea de un total de 1.250.000 de oameni. Superioritatea sovietică era de 1,4 ori la efective, de peste două ori la artilerie și aviație și de 4,5 ori la tancuri. În sectoarele de rupere superioritatea era de până la 4-6 ori.
Planurile germane și rolul armatei române
În fața forțelor sovietice se găsea Grupul de armate „Ucraina de Sud”, comandat, de la 25 iulie, de generalul Hans Friessner, care acoperea un front de 654 km (387 km apărați de forțele germane și 267 km de cele române).
Comandamentul era instalat în idilica stațiune Slănic Moldova. Grupul de armate cuprindea subgrupul de armate „Dumitrescu”, compus din Armata 3 română, Armata 6 germană și Corpul 2 armată român și subgrupul de armate „Wöhler”, care cuprindea Armata 4 română și Armata 8 germană. Totalul marilor unități se ridica la 25 de divizii germane și 20 române, alături de care se găseau o serie de brigăzi, regimente și batalioane independente sprijinite de Flota 4 aeriană. Dacă, pe ansamblu, pe front și în zona etapelor efectivele trupelor germano-române depășea cifra de 800.000 de oameni, situația era cu totul nefavorabilă în ceea ce privea efectivele din linia întâi și mai ales în viitoarele sectoare de rupere a frontului.
Continuarea pe historia.ro.