Ziua de luni, prima a vizitei de stat a liderului francez, s-a încheiat cu o cină privată a celor două cupluri prezidențiale, într-un loc cum nu se poate mai simbolic, Mount Vernon, în statul Virginia, pe malul fluviului Potomac, reședința ancestrală a familiei primului președinte american, George Washington. Câteva ore mai devreme, pe peluza sudică a Casei Albe, cei doi președinți plantaseră un stejar din pădurea Belleau, unde peste 9.000 de infanteriști americani au murit în luptă în iunie 1918.
Cuplu mai improbabil pentru asumarea acestei poveri e greu de imaginat. Cînd s-au întîlnit întîia oară, primăvară trecută, la conferința la vîrf NATO de la Bruxelles, Macron și Trump erau, cum scrie Lauren Collins în hebdomadarul New Yorker, "două figuri antipodice, mondialism contra naționalism, optimism contra pesimism declinist". Totul părea să-i despartă, vîrstă, intelect, cultură, viziune asupra lumii, și totuși ceva s-a întîmplat. A început, cu o virilă strîngere de mînă, o relație personală greu explicabilă, care n-a rodit încă în plan concret-politic, dar care promite să aducă beneficii ambelor părți și, la modul ideal, lumii întregi. Emmanuel Macron este, cum observă Jeff Rathke, expert în Europa la Centrul de Studii Strategice și Internaționale din Washington, "unul dintre puținii lideri europeni care a găsit cheia unei relații de lucru cu Trump", relație protocolară, politicoasă, dar care nu exclude accente critice abil exprimate. Pentru această abilitate rară, șeful Executivului francez a fost răsplătit de către Trump, într-un interviu acordat unei televiziuni britanice, cu acolada supremă de "tip fantastic".
"I se spune Jupiter, sau "Obama francez", nota Yasmeen Serhan într-un alt periodic de prestigiu, The Atlantic. "Cu această vizită, liderul francez își adaugă o nouă poreclă: îmblînzitorul lui Trump". În continuarea acestei idei, William Drozdiak observă, în cotidianul Washington Post, că "seducătorul", Macron, care-i "șoptește la ureche" lui Trump, e într-o poziție ideală pentru a netezi asperitățile transatlantice și a calma răbufnirile izolaționiste ale lui Trump. În aceeași publicație, comentatoarea Jennifer Rubin, critic acerb al președintelui american, recurge la metafora nautică a "navigării apelor învolburate ale relației euro-americane", pentru a descrie același rol al liderului francez, care, în opinia editorialistei, "înțelege narcisismul, absența ideologiei și înțelegerii lumii la Trump, dar a ales să-l manevreze, nu să-l educe". E o alegere pe care o făcuse și tînărul marchiz de Lafayette în raportul cu George Washington. "Am venit să învăț, nu să dau lecții", spunea nobilul francez înainte de a se alătura armatelor revoluționare la Brandywine Creek.
Adam Gopnik, care a fost și corespondent în Franța în decursul lungii și distinsei sale cariere la revista New Yorker, consideră că influențabilitatea lui Trump "este aproape sigur o iluzie. Narcisiștii sunt ușor manevrabili pe termen scurt, dar de neclintit pe termen lung". Termenul scurt contează însă. Tratatul nuclear multipartit cu Iranul e în pericol iminent de repudiere de către Statele Unite, iar războiul comercial cu Europa poate să înceapă în orice clipă. Puterea de persuasiune a lui Emmanuel Macron este legendară, dar adevărul este că omologul sau american guvernează în numele unei minorități naționalist-protecționiste și sub controlul unei majorități parlamentare Republicane inflexibile cu regimul de la Teheran, avînd deci, în aceste dosare cruciale, o marjă de manevră extrem de redusă.