Starea de urgență a fost instituită sâmbătă în Franța printr-o decizie a cabinetului de miniștri, la propunerea președintelui Francois Hollande — în urma atentatelor sângeroase din 13 noiembrie de la Paris, cele mai grave în istoria celei de-a cincea Republici — poliția beneficiind de puteri sporite în căutarea și reținerea suspecților.
Prelungirea stării de urgență urmează să fie dezbătută și aprobată vineri și în Senatul francez, după care poate intra în vigoare, notează Agerpres.
Starea de urgență permite autorităților "să interzică circulația persoanelor sau a vehiculelor", să instituie "zone de protecție sau de securitate unde staționarea persoanelor este reglementată" și să interzică staționarea într-o zonă geografică "a tuturor persoanelor care încearcă, în orice mod, să împiedice acțiunea puterii publice", potrivit legii din 1955 care a creat-o.
Starea de urgență permite, de asemenea, ministrului de interne să aresteze la domiciliu orice persoană "a cărei activitate se dovedește periculoasă pentru securitatea și ordinea publică".
Autoritățile pot ordona închiderea provizorie a "sălilor de spectacole, magazinelor de băuturi și a locurilor de întrunire de orice natură" și să interzică "reuniunile de natură să provoace sau să întrețină dezordinea".
De asemenea, le pot ordona proprietarilor "să își predea armele".
Decretul care introduce starea de urgență poate permite "percheziții la domiciliu ziua și noaptea", precum și măsuri pentru asigurarea controlului presei" și celorlalte media.
Controlul asupra presei scrise și a posturilor de radio și TV, prevăzut în textul din 1955 dar niciodată utilizat, va fi suprimat, mai menționează proiectul legislativ.
Starea de urgență este declarată în ședință de guvern. Prelungirea sa mai mult de 12 zile poate fi autorizată numai printr-o lege votată de parlament. Legea care autorizează prelungirea stării de urgență stabilește durata sa definitivă.
Introdusă de mai multe ori în timpul Războiului din Algeria, starea de urgență a fost ulterior decretată numai de două ori: în 1985, în Noua Caledonie, în cursul violențelor care au cuprins arhipelagul, și în 2005, în fața revoltelor din suburbii.
În 2005, măsurile care permit starea de urgență au fost, în realitate, puțin aplicate: șapte prefecți au introdus starea de asediu și în 23 de departamente a fost interzisă vânzarea cu amănuntul a recipientelor care puteau folosi la transportarea carburanților și materialelor inflamabile.
