Oricât de gravă ar fi infracționalitatea, scandalul trece odată cu știrea, se așteaptă ca un alt eveniment să acapareze atenția publicului, iar viața „academică” își continuă cursul în dulcele stil UMF.
În tot acest timp, oamenii care muncesc din greu în aceleași universități de medicină, de la student până la profesor, sunt nevoiți să facă față campaniilor de decredibilizare la care, iată, asistăm siderați. Suntem pur și simplu jenați de modul în care este descrisă corupția, la ce nivel s-a ajuns, dacă presupunem că faptele există și vor putea fi probate de procurori. În același timp, urmărim și evoluția medicului tânăr, produs al sistemului de azi, care interceptează și șantajează, e capabil de gesturi penale, pe care le face publice cu nonșalanță și pozează în victimă. În fond, acesta e modelul de formare, rețeta de succes consacrată: totul se cumpără, totul se plătește.
Cam atât despre evenimentul hipermediatizat zilele acestea, pe bună dreptate, care, în mod paradoxal, are drept protagonist un chirurg excepțional, de o performanță profesională incontestabilă.
Dar nu putem să ne facem că nu observăm numărul de titluri universitare și felul în care adevărații cercetători științifici sunt conduși de oameni fără valoare. Cum s-a ajuns la aceste cifre aberante? Temelia e desigur politică, deoarece fiecare grup parlamentar al puterii s-a luptat la minister ca să înființeze câte o universitate în județul pe care-l reprezenta politic.
Place sau nu, ținta atacurilor este spitalul public, cel universitar, condus la propriu, peste tot în țară de UMF-uri. Sigur, oficial, UMF-urile sunt prezente pe direcția clinică. Cauzele acestui statut sunt lesne de ghicit: acolo unde există mulți pacienți, sunt și interese de toate felurile. Nu cred că pe un medic ambițios îl interesează un spital privat, cu flux redus de pacienți și o cazuistică precară, în afara cazului în care chiar nu are de ales. Bursa zvonurilor dădea, în 2007, 40.000 de euro prețul neoficial pentru un post de chirurg într-un spital universitar din București, iar lucrurile se aranjau tot pe linia de cercetare. Nimic nou sub soare, doar notorietatea personajelor mai poate șoca, așa cum se întâmplă zilele acestea.
În perioada 2000-2003, împreună cu alți colegi din presă, am scris despre fraudele științifice medicale din România, cu documente și exemple elocvente. Numirile în posturile didactice importante s-au făcut, în multe cazuri, cu sfidarea crasă a tuturor legilor în vigoare, iar Ministerul Educației a tolerat opera științifică falsă, furtul intelectual.
Credeți că a avut vreun efect acea campanie de presă, repet, dusă de toate publicațiile importante, ori a stopat ascensiunea impostorilor? Din păcate, toți acei autori de falsuri intelectuale și de fraude, precum și complicii acestora, au ajuns decani, rectori, șefi de catedre, conducători de doctorate. Spitalele universitare sunt populate de astfel de „cazuri”, cu CV- uri de „profesori", „șefi de clinica", „șefi de catedră", musai în staff-ul unei asociații profesionale de prim rang în România.
Oricât de cinic ar părea, numai morții nu mai beneficiază azi de aceste favoruri profesionale.