Lector doctor Vladimir Mărtinuși împărtășește, într-un mesaj plin de emoție pe pagina sa de Facebook, povestea sa ca dascăl și în același timp elev în sistemul de învățământ din România. Această experiență i-a deschis ochii asupra sistemului de învățământ "închis" din România.
„Acum 13 ani, am ales să părăsesc definitiv România. Am cedat, efectiv, psihic. Impostură, minciună, corupție, lucruri mărunte aduse dramatic la rang de priorități. Nu am regretat și nu regret nici acum alegerea făcută. Păstrez doar nostalgia dimineților când ningea afară și renunțam la extemporalul la matematică doar de dragul copiilor...“, povestește profesorul Mărtinuși.
Din postura de dascăl își amintește cum erau vremurile în care era elev și a fost supus unor nenumărate nedreptăți.
„Am început cu stângul, copil fiind. Vorba vine. În clasa a 5-a, primele mele note au fost 3, 3, 4 la matematică. Nu am înțeles niciodată de ce, așa cum nici nu am înțeles de ce trebuie să fim terorizați permanent. Un 3 l-am luat pentru că nu am fost capabil să-l descompun pe 323 în factori primi (da, am o memorie deosebit de periculoasă), eram înghețat de spaimă la tablă în timp ce profesoara era într-o frenezie de umplut catalogul de note mici pentru că era nervoasă, iar eu habar nu aveam că trebuie să "încerc", paralizat de frică fiind. De ce, nu am înțeles nici până în ziua de azi. Așa cum nu am înțeles nici de ce profesorul de română, tot în clasa a 5-a, beat topor, mi-a pus 2 pe o temă făcută impecabil la iamb și la troheu (mama mea e absolventă de litere, știu să scriu și știu gramatica limbii române precum respirația)“, spune Mărtinuși.
„Vedetele de la catedră”, cadrele didactice care fac mai mult rău decât bine
„Apoi au apărut "vedetele" la catedră. Din cauza unora, am înțeles fizica mult prea târziu, însă din fericire nu prea târziu, astfel încât acum nici eu nu mai știu ce fac, matematică sau fizică, și sincer nici nu prea văd diferența între geometrie Riemanniană și mecanică Lagrangiană, sau între geometrie simplectică și mecanică Hamiltoniană. Nedumerire personală: oare oamenii ăia nu s-au gândit vreodată că vreun elev de-al lor va ajunge să-și dea seama că ”împăratul era dezbrăcat”?...
Am fost traumatizat, copil fiind, de frica de 2 la fizică, și de toanele de vedetă ale profesorului de la catedră. Ulterior, devenind profesor la aceeași școală (lucru pe care nu îl recomand nimănui), am înțeles îndeajuns de mult încât să mi se facă scârbă. Mi-am dat demisia după nici 5 ani de preuniversitar. Nu am avut putere să lupt cu dinozaurii, dar sper că am plantat o sămânță utilă în copiii cu care am interacționat“, afirmă profesorul.
Potrivit lui, „secretul“ unui dascăl este acela de a învăța toată viața.
„Astăzi învăț cot la cot cu studenții mei, și voi învăța toată viața, pentru că (da!) asta e secretul. Învăț în primul rând cum să îi fac să înțeleagă mai ușor "atrocitățile" pe care le predau. Nu am avut vreodată talente de vedetă, și nici nu m-am considerat vreodată rupt din soare, pentru simplul motiv că nu am frustrări personale. Respectul nu are nicio legătură cu poziția socială/academică, și în niciun caz cu intimidarea manifestă și agresivă practicată de spiritele slabe. Da, studenții mei sunt uneori speriați de materie (și îi înțeleg perfect, nici mie nu mi-au picat bine unele chestii), dar încerc din răsputeri să îi încurajez, arătându-le că și eu, la vremea mea, m-am izbit de aceleași greutăți. Și încerc să îi învăț să le depășească, fie în stilul meu, fie în stilul ales de ei, pentru că au libertatea să gândească și să își construiască singuri modelele cu care plăsmuiesc lumea abstractă care ne înconjoară invizibil (dar implacabil)“, mai scrie profesorul stabilit în Israel.