Andrei Gheorghe, în septembrie 2017:
Sunt obosit. Am fost "generația de sacrificiu" şi am crezut că după un drum lung şi greu o să ajungem într'o poiană cu soare şi flori. Dar nu a fost așa. Drumul nu ducea nicăieri şi într'o zi sătui de foame şi mizerie ne'am revoltat, ne'am ucis conducătorii şi am crezut că după un alt drum lung şi greu o să ajungem la malul unei ape dulci. Apa însă e sălcie, terenul mlăștinos şi cei mai nevolnici și netrebnici dintre noi se răsfață in calești scumpe, copiii lor ni se urcă în cap și dansează țonțoroiul iar părinții noștri mor încet de piocianic. Frații fug scârbiţi şi'şi caută fericirea în alte zări. Speranţa a leșinat bătută de jandarmi, Infinitul lucrează la un mall iar eu îmi număr firfireii și mă gândesc dacă'mi ajung de o funie mai sănătoasă. În faţă nu văd nimic decât beznă și întuneric, în jurul nostru doar mizerie și dezmăț și nu mai pot și nu mai am răbdare. Am inima uscată şi'n gură gust de cenușă. Va blestem conducători ai României şi'n pușcărie dacă v'aş băga pe toți, cu nimenea nu aş greși. Vă blestem cu spitalele, școlile, șoselele, șpăgile, înfumurările și prostia voastră agresivă. Vă blestem să muriți stând la coadă, să trăiți din salariu și să vă petreceți bătrânețea cu o pensie obișnuită, într'un oraș obișnuit, cu doi copii obezi și beți în sufragerie și cu părinții in întreținere pe veci. Sunt obosit şi drumul nu se mai zărește.
