"Sigur ca am citit articolul Doinei Gradea, ma întreabă lumea despre asta cu o groaza teribila. Oamenii au rămas cu un soi de inertie, după postarea precedenta, deloc flatanta, despre un alt subiect. Cu mine n-a dat de pereți. Cu Mircea a încercat, dar, la cum îl cunoașteți, n-a ezitat sa corijeze inadvertentele, în emisiunea sa. Nici nu-l prea cunoaște pe Mircea, asa ca e de înțeles.
Ce mi s-a părut curios, recitind toate postările Doinei, frumos așezate, altminteri, e revenirea, un pic îngrijorătoare, la salariile celor vizați. Ca-i una sau unul, Doina măsoară ca-n pahare Berzelius, salariile, la care, ca important om în Pro, avea acces. Eu n-as fi făcut asta, personal. Dar poate greșesc eu. Ca cineva o are mai mare decât altcineva, vorbim de leafa, e deja o chestiune aproape intima. A lady never tells. Deși nu e de rușine sa-ti dea cineva bani pe munca ta. Whatever that means.
Niciodată n-am ascuns sentimentele care ma leagă de salvatorul destinului meu personal și profesional. Nu mai țin minte începuturile noastre, pentru ca eram lesinata de frica, în fata lui. Are dreptate Doina. Muream acolo. Dar nu pentru ca era el dur! Nuuuu! Eu eram paralizata de concizia lui, de eficienta lui de motor supersonic. Mi-era frica de cât de proasta deveneam în prezenta lui Adrian Sirbu, care ma intimidează în continuare prin incontestabilitatea geniului sau. Eu geniu nu mai văzusem. E greu. Greu cu ele.
Am plecat de acolo pentru ca obosisem și pentru ca mi se părea ca nu mai sunt privita la fel, de către el. Ca vede oboseala mea și ma disprețuiește ușor pentru ea, el, cel care nu osteneste vreodată. Am plecat de frustrare și din fronda, de-a naibii ce credeam eu ca sunt. Știam ca e sinucidere profesionala. Am spus-o fără încetare. Dar mi se părea ca el nu ma mai vede. Niște prostii, ce sa mai. Am plătit ani pentru ele. Am învățat sa nu mai pun preț decât pe fapte. Omul asta ma făcuse din țărână, iar eu ii ceream confirmări. Doamne, cata superficialitate, dar mi-a mai trecut. Slava Cerului".
