Sfânta Cuvioasă Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigore de Nysa., este pomenită în calendarul creștin ortodox la 19 iulie.
A fost sora cea mare a Sfântului Vasile și a Sfântului Grigore de Nysa. Patru frați și șase surori erau cu toții, copiii Emiliei și ai lui Vasile, părinți cu viață îmbunătățită, potrivit Agerpres.
Sfânta Macrina a fost educată de mama spre citirea din Psaltire și din Sfânta Scriptură. De o frumusețe neobișnuită, Sfânta a fost logodită de tatăl său cu un tânăr de neam foarte bun, care înainte de căsătorie a murit.
Considerând această logodnă ca o cununie adevărată, Sfânta Macrina a dorit să nu se mai căsătorească.
A rămas în casa părintească și a avut grijă de frații săi, de părinți și de administrarea averii, destul de mare, a părinților. Ea a fost cea care le-a adus la cunoștință fraților, care își făceau educația în cele mai faimoase școli ale vremi, Sfânta Evanghelie.
După moartea mamei sale Emilia, Sfânta Macrina, care oricum ducea o viață aproape monahală în casa părinților, a întemeiat o obște de călugărițe pe o proprietate a familiei aflată în Pont.
Aici a murit în anul 380, pe un pat de scânduri, într-o mare sărăcie, acoperită cu mantia de episcop a fratelui său Sfântul Grigore de Nysa.
Din epistola scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Cuvioasei Macrina, şi trimisă către Olimpie monahul:
Îţi aduci aminte de vorbirea care am făcut-o între noi, când te-am întâmpinat în Antiohia şi când ai voit să te duci la Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi multe cuvinte - căci priceperea ta a dat pricini acestora -, a venit vorba şi despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătăţite a fericitei Macrina, a cărei povestire nu-şi avea deplină adeverire din auzire de la alţii, ci din însăşi iscusirea şi cercetarea ei, fiindcă aceasta a fost sora mea, născută cea dintâi din aceiaşi părinţi. Deci, fiindcă şi tu ai judecat a fi spre câştig sufletului această povestire, ca să nu se uite viaţa ei şi să se ascundă cu tăcerea, ca o nefolositoare, aceasta care s-a suit la săvârşirea faptelor bune prin pustnicie şi nevoinţă, pentru aceea socotesc că este bine a mă pleca îndemnării tale şi a povesti viaţa ei cu puţine şi scurte cuvinte, făcând povestirea scurtă şi nemeşteşugită.
Această fecioară a fost numită de părinţii noştri Macrina. Acesta era numele care îl avea la arătare, dar ea a avut şi alt nume într-ascuns, cu care a fost numită printr-o vedenie dumnezeiască, mai înainte de a se naşte. Pentru că maica noastră Emilia era foarte îmbunătăţită şi dorea să-şi păzească fecioria şi să-şi petreacă viaţa fără prihană, dar, pentru că a rămas orfană de tată şi de mamă şi era foarte frumoasă, mulţi se îndemnau s-o ia de soţie, şi dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit să pătimească vreun lucru de silă şi s-o răpească vreunul din cei ce erau răniţi de frumuseţea ei. Pentru aceasta a primit să-şi ia bărbat pe cel mai cinstit cu viaţa, adică pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieţii şi al întregii ei înţelepciuni. Drept aceea, când a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn că purta în mâinile sale pe această pruncă, fiică a ei, şi i s-a arătat un om preaîncuviinţat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă între fecioare! Şi după ce preaîncuviinţatul acela a numit de trei ori pe pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dând uşurinţă maicii noastre ca s-o nască. Iar mama, după ce s-a deşteptat, îndată a născut pe sora noastră.
Deci, numele acesta al Sfintei Tecla, sora noastră îl avea în ascuns; însă eu socotesc, că preaîncuviinţatul acela, care s-a arătat maicii noastre, nu avea de gând să povăţuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca mai înainte să arate prin numele Teclei, viaţa surorii noastre şi asemănarea voirii pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.
Şi după ce Macrina a trecut de vârsta pruncească şi s-a făcut îndemânatică a învăţa acele ştiinţe pe care le primeşte firea copiilor, a sporit în învăţăturile cele bune pe care părinţii săi au voit să i le dea. Maica noastră se sârguia s-o înveţe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate şi cele ce sunt potrivite pentru vârsta copiilor, dar mai ales înţelepciunea lui Solomon, şi altele câte ajută la obiceiurile cele bune ale vieţii. Încă şi cuvintele Psaltirii erau învăţătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când mânca pâine şi când se scula de la masă şi când se culca. Şi totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoţire.
Cu aceste învăţături şi cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creştea cu vârsta. Şi după ce a învăţat să facă şi lucrul sfinţit de mână, a împlinit vârsta de l2 ani, în care începe a străluci floarea tinereţii. Pentru aceea şi era vrednică de minune; căci deşi frumuseţea ei era ascunsă şi nu se vedea, cu toate acestea nu s-a tăinuit, ci se socotea cum că Macrina avea acel fel de frumuseţe, cum în toată patria ei nu se mai afla alta asemenea. Deci mulţi tineri alergau la părinţii noştri şi o cereau lor de soţie. Iar tatăl nostru, fiind înţelept şi vrednic a judeca socoteala şi aşezarea cea bună a oamenilor, a ales un tânăr de neam bun, iscusit la învăţătură şi strălucit la întreaga înţelepciune, şi a hotărât să o însoţească cu acela pe tânăra noastră soră Macrina, după ce va veni în vârstă. Pentru aceasta, tânărul acela trăgea nădejde că avea să ia pe Macrina de soţie şi, ca nişte arvună, dădea tatălui nostru iscusinţa pe care o avea în cuvinte, apărându-se şi sprijinindu-se cu dânsele faţă de cei ce-l nedreptăţeau. Cu toate acestea, moartea i-a curmat aceste bune nădejdi, răpindu-l din viaţa aceasta în vremea tinereţii lui.
Fecioara Macrina ştia şi ea de făgăduinţa făcută de tatăl nostru, ca să o mărite după dânsul. Şi de vreme ce acea hotărâre s-a împiedicat prin moartea tânărului, ea a socotit hotărârea tatălui ei ca şi nuntă; şi a judecat potrivit în mintea ei să rămână de aici înainte supusă nunţii aceleia şi a doua oară să nu se mai mărite. De aceea, când părinţii îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulţi o cereau pentru frumuseţea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios şi afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărât mai întâi de tatăl ei şi să mai caute altă nuntă, de vreme ce oamenilor le este hotărâtă o nuntă, o naştere şi o moarte. Şi întărea că bărbatul cu care s-a logodit, după hotărârea părinţilor ei, nu a murit, ci numai s-a dus şi este viu întru Dumnezeu pentru nădejdea învierii; deci ar fi necuviincios lucru a nu păzi credinţa şi întreaga înţelepciune a mirelui ei, care s-a dus.
Cu nişte cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau în căsătorie. Deci a socotit ca o înainte păzire a acestei hotărâri, ca să nu se despartă niciodată de lângă maica sa, nici pentru o clipă. Această unire a Macrinei era plină de câştig şi maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe slujnice, slujba pe care o făcea ea era destulă. Şi se făcea bună chiverniseală amândurora, că maica slujea sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale, întru toate cele trebuincioase, şi de multe ori gătea cu mâinile ei chiar şi pâinea care o mânca maica sa. Şi făcea aceasta pentru că se cădea făgăduinţei fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfântă lucrare ca aceasta. Deci în vremea care îi prisosea ei, făcea cu ostenelile ei pâinea pentru maica sa; dar nu numai aceasta, ci şi toată grija casei o chivernisea împreună cu maica sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii şi cinci fete. Şi era supusă în trei deosebite stăpâniri, fiindcă avea avuţii şi moşii în stăpânirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea casei, era împărţită în toate părţile, căci tatăl nostru murise mai înainte.
În toate grijile acelea, Macrina era părtaşă împreună cu maica noastră, uşurând-o de greutăţile muncii, iar în acelaşi timp îşi păzea şi viaţa sa curată şi fără de prihană, cu învăţătura maicii sale. Lângă aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă şi maica sa, ca să urmeze şi ea aceeaşi nevoinţă ca a ei, şi puţin câte puţin a atras-o şi pe dânsa spre întinderea şi spre viaţa cea fără de materie şi mai desăvârşită a monahilor. Iar după ce maica noastră a rânduit pe surori bine şi cu bună rânduială, atunci s-a întors de la şcoală şi fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit mulţi ani în învăţătura filosofiei celei dinafară.
Iar minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dânsa şi, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii şi pustnicii. Şi cu toate că era înălţat din cugetul filosofiei celei dinafară şi strălucit cu mărimea mai mult decât stăpânitorii, deşi defăimase vredniciile şi dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înţelepciunii şi ale învăţăturii celei din afară - pentru care toţi se minunau de dânsul - şi să vină în viaţa aceasta lucrătoare cu desăvârşita neagoniseală, şi prin neagonisire să-şi pregătească lui neîmpiedicat drumul petrecerii celei îmbunătăţite. Dar cele despre viaţa Marelui Vasile şi celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea, le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim acum la scopul nostru.
Deci de vreme ce fericita Macrina a scăpat de grijile vieţii celei lumeşti, a făcut şi pe maica ei să lase viaţa cea obişnuită ei, petrecerea cea amăgitoare şi slujirile pe care le avea de la slujnicele şi roabele ei, şi să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulţi, să se unească şi ea cu fecioarele şi monahiile întru petrecere; iar pe slujnicele de mai înainte să le facă întocmai ca pe nişte surori cu cinstea. Aici însă doresc să aşez o povestire, pe care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult gândirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.
Unul din cei patru fraţi ai noştri, cel de al doilea după Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalţi cu darurile cele fireşti, cu frumuseţea trupului, cu puterea, cu grăbnicia şi cu îndemânarea pe care o avea la orice lucru. Acesta, după cea a ajuns la vârsta de 22 de ani, a dat mare veste şi nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă, defăimând pe toate câte avea în mâinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă, s-a apucat cu mare pornire şi sârguinţă de petrecerea cea neagonisitoare şi pustnicească a monahilor, neavând la el nimic altceva decât pe sineşi. Lui i-a urmat şi unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie şi pe care Navcratie îl iubea mult, şi avea şi el aceeaşi dragoste către petrecerea monahicească.
Deci Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de râul ce se numea Irid şi, aflând un loc cu desiş de copaci sălbatici şi cu o poiană ascunsă în vârful dealului, s-a aşezat acolo şi îşi petrecea viaţa departe de tulburările cetăţilor şi de grijile divanelor. Şi slujea cu mâinile sale bătrânilor, săracilor şi bolnavilor care erau acolo aproape. Şi fiind îndemânatic la prinderea peştilor, scotea hrana vieţii neputincioşilor acelora şi cu aceste osteneli îşi silea tinereţile sale. In aceeaşi vreme se supunea şi voilor mamei sale, când i-ar fi poruncit câte ceva. Cu aceste două fapte bune îşi împodobea viaţa şi sporea în dumnezeieştile porunci.
Apoi, după ce Navcratie a făcut cinci ani într-o nevoinţă şi pustnicie ca aceea, a urmat o primejdie grea şi pricinuitoare de mâhnire, cred că din vrăjmăşia diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. Căci fără de veste s-a răpit din viaţa aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă arătată; ci, ducându-se la râu ca să prindă peşte şi să hrănească pe acei bătrâni şi neputincioşi, pe care îi îngrijea la bătrâneţe; a fost adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarăşul său.
Iar maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile, după ce s-a înştiinţat de moartea lui, măcar că era desăvârşită în fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mâhnirea şi de întristare s-a făcut ca fără de suflare şi fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia şi fapta bună a marii Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gândul şi socoteala cea dreaptă, şi s-a păzit nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare şi nebiruită, a întărit neputinţa maicii noastre şi a scos-o din adâncul întristării, învăţând şi îndreptând spre bărbăţie sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră s-a deşteptat îndată din acea mâhnire şi n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică să strige sau să-şi rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet să-şi pornească plângerile. Deci a răbdat întristarea cu linişte şi cu netulburare, izgonind de la sine neputinţa firii femeieşti, cu gândurile sale cele drepte şi cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mângâierea suferinţei.
Iar după ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creşterea şi pentru aşezarea copiilor şi după ce a împărţit averile ei fiilor, atunci, după cum am zis mai sus, viaţa fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat şi pildă bună către viaţa pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele vechi şi a ajuns la aceleaşi măsuri ale smeritei cugetări a Macrinei şi s-a făcut de o cinste cu celelalte monahii. Ea mânca din aceeaşi mâncare, dormea pe acelaşi aşternut şi asemenea cu acelea se împărtăşea din toate celelalte. Şi precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, în aceeaşi vreme se despart şi de toate grijile lumii, tot astfel şi viaţa Macrinei şi a maicii noastre era despărţită de toată deşertăciunea lumească şi urma viaţa cea îngerească, căci în petrecerea lor nu se arăta nici mânie, nici pizmă, nici ură, nici mândrie sau vreo altă patimă de felul acesta şi nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deşarte, adică de cinste, slavă, trufie şi celelalte asemenea, ci înfrânarea era desfătarea lor, iar slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva. Bogăţia lor era neagoniseala şi avuţia era de a scutura de la sine tot lucrul material ca pe nişte praf.
Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieţi ele le aveau ca pe nişte lucruri deşarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieştii Scripturi, rugăciunea necontenită şi cântarea de psalmi cea neîncetată, care se făcea toată noaptea şi toată ziua, încât aceasta le era lor şi lucrul mâinilor şi odihna. Şi ce cuvânt poate să arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar între viaţa omenească şi cea îngerească? Căci a fi slobode de patimile cele omeneşti Macrina şi maica noastră, aceasta era mai presus decât starea oamenilor cea firească; iar a avea trup şi a trăi împreună cu simţirile, era mai prejos decât firea îngerească. Dar poate ar fi îndrăznit cineva să zică, că nici cu aceasta nu erau mai prejos; căci, deşi aveau trup, cu toate acestea, după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea trupului, ci viaţa lor era alergătoare în sus şi înaltă, împreună înălţată cu puterile cele cereşti.
Astfel au petrecut ele mai mulţi ani şi împreună cu anii creşteau şi cu faptele bune, şi totdeauna sporeau spre mai înaltă măsură, prin adăugirile faptelor bune celor noi. La acest mare scop al vieţii Macrinei, slujea prea ales şi prea bine Petru, fratele nostru cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut, a rămas orfan de tată; dar, deşi tatăl nostru a murit, Macrina, sora noastră cea mai mare, l-a crescut şi l-a învăţat cu mai înaltă învăţătură şi pedagogie, fiindcă l-a iscusit atât de mult, de mic copil, în sfintele învăţături, încât n-a dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deşert, ci ea i s-a făcut lui şi tată, şi dascăl, şi pedagog, şi maică şi sfetnic la toate lucrurile şi faptele bune. în acest fel l-a pregătit, încât mai înainte de a trece vârsta copilăriei, s-a înălţat la acest scop înalt al pustniciei şi s-a făcut îndemânatec la tot meşteşugul care se lucra cu mâinile, şi neavând nici un povăţuitor sau meşter care să-l înveţe, a învăţat cu de-amănuntul tot meşteşugul şi ştiinţa, pe care alţii cu multă vreme şi osteneală le-au învăţat. Deci fratele nostru Petru, defăimând învăţătura înţelepciunii celei dinafară şi având firea sa ca dascăl la toată învăţătura bună, căutând şi la sora noastră Macrina, ca la o pildă a lucrului cel bun, atât de mult a sporit în fapta bună, încât nu era mai prejos de Marele Vasile.
Şi de vreme ce atunci s-a întâmplat o foamete mare, mulţi auzind de facerile de bine care le săvârşeau aceştia trei - Macrina, maica şi fratele nostru, Petru alergau la locul unde se nevoiau ei; iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atât de mult a înmulţit hrana şi bucatele celor flămânzi, încât din mulţimea oamenilor care veneau la dânşii făcea pustia aceea ca pe o cetate.
Intre timp, maica noastră, ajungând la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mâinile celor doi fii ai săi. Insă vrednic lucru este să spunem aici şi cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor săi când şi-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întâi pentru fiii ei, care lipseau, şi-a întins mâinile sale peste Macrina şi peste Petru, care şedeau aproape de dânsa, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga sa, şi a zis acestea către Dumnezeu: „Doamne, Ţie îţi dăruiesc şi pârga şi pe al zecelea rod al pântecelui meu. Pârga mea este fiica mea întâi născută, iar al zecelea rod este fiul meu cel de pe urmă. Ţie îţi sunt dăruiţi după lege şi cei dintâi născuţi şi zeciuielile tuturor rodurilor; şi sunt prinosurile şi dăruirile Tale. Deci să fie sfinţenia şi darul Tău şi asupra pârgii acesteia şi asupra acestui al zecelea fiu al meu", arătând cu mâinile ei spre Macrina şi Petru. Acestea zicând, a încetat şi din rugăciune şi din viaţă, după ce a poruncit fiilor ei ca să-i îngroape trupul în mormântul tatălui lor.
Sursa: Doxologia.ro.