”Am ales să scriu, deoarece la 3 zile după teroarea din Colectiv, încă nu am reușit să îmi descarc sufletul de ceea ce am văzut, dar nu numai, știu că prin intermediul acestui articol, veți vedea și mai real atrocitățile si luptele care se dau.
Vineri seara m-am pus devreme în pat și nu am mai deschis telefonul, în ideea să fie o seară în care să fiu doar eu cu cartea mea. Am dormit ca un bebeluș. În acea noapte au trecut nu mai puțin de 40 de ambulanțe prin fața blocului meu, iar eu nu am auzit niciuna, dar nici măcar una singură.
Mă trezesc de dimineață la ora 6:30, fără să vreau. Verific ceasul și văd 5 mesaje pe telefon: “Ești bine?” “Ai aflat ce s-a întamplat?” “Sunteți bine cu toții?”. Și fără să am habar, fără să deschid facebook-ul întreb ce s-a întamplat. În 2 minute am aflat și în 10 minute eram ieșită din casă. Stau la 2 minute de Spitalul de Arși și fără să mă gândesc de 2 ori, am fugit efectiv din casă cu costumul de spital în ghiozdan.
Ajunsă acolo întreb la recepție unde pot fi de ajutor. Un polițist, după ce a aflat că sunt anul 5 și vreau să dau o mană de ajutor m-a alergat la propriu pe secția de ATI a spitalului. Nu voi descrie ce am văzut. Pe moment a fost un șoc. Vă voi povesti ce am trăit eu.
Am stat toată ziua, de la 7 până la 16:00 în picioare si am ajutat la pansat. Dă-mi comprese intermediare, deschide borcanul de F(am un lapsus cu numele substanței), desfă 2 de Gassolind, du-te la farmacie și ia apă distilată, dă-mi fașă mică, fasă mare, comprese mici, tartine (niște comprese ft ft mari). Într-o oră eram ca la fabrică, măinile mele munceau fără să mai primească comenzi.
La un moment dat am luat o pauză și m-am dus pe sectia de arși să “vizitez” pacienții, mentionez ca aceștia nu erau pe ATI. Și am întalnit-o pe EA, o să îi zicem N. (din motive de confidențialitate, literele pacienților nu sunt reale). Înfășurată din cap până la genunchi în feșe, cu fața umflată, incapabilă de orice mișcare. I-am dat apă, i-am dat de mâncare atât cât organismul ei a putut sa primească, i-am dat iar apă. Plângea.
Mi-a spus că îi vine să se sinucidă de durere. Am intrebat o asistentă dacă i se mai pot face analgezice; mi-a zis ca nu, avea dozele maxime altfel ar fi intrat în șoc. M-a întrebat cât e ceasul și mi-a zis că dacă e mai puțin de 2, sa nu îi zic. Era 12:30 și i-am zis că e 3. Cel mai bun lucru pe care l-am putut face. Si plângea de durere și gemea, nu se putea zvârcoli de durere. Și atunci m-a rugat să vorbesc cu ea, sa îi spun tot ce îmi trece prin cap. M-am aștezat ca piticul lângă patul ei și am început să îi povestesc de mine, de pisica mea, de căței, de părinți, de colegi, de absolut tot ce îmi venea îmi minte.
După o ora nu mai aveam idei și atunci am auzit cuvintele care nu vor ieși niciodată din mintea mea: Te rog nu te opri! Mi-a venit să cad în genunchi de durere și de suflet sfâșiat. Voiam să o iau în brațe, să încurajez, să fac ceva să îi fie mai bine. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să nu mă opresc.“Mi-e sete”. “Mă duc să îți caut un pai” “Te rog să nu lipsești mult, vino înapoi”. M-am întors și nu mai știam ce să fac. “Vrei să îți mut perna?” “Nu știu” “Vrei să mai mananci?” “Nu știu” “Cu ce pot să te ajut?” “Vreau să nu mă mai doară”.
Și am auzit un strigăt: Emaaaaaaaa, unde ești??? Ma striga asistenta de la pansamente. Vin-o repede încoace și ajută-mă. Și am lasat-o o vreme. Și de la capăt, comprese intermediare, Gassolind, feșe, de data asta cu lacrimi în ochi și în spatele pacienților.
M-am întors la N. Dormea. Era ca un copil după o zi lungă de joacă. Cu o față liniștită. Dormea liniștită. Fără dureri.
În salonul de langă le-am întalnit pe ELE: D., O. și I. Fete de vârsta mea, cu facultatea deabia absolvită, cu tot viitorul înainte. Țintuite la pat de durere și de șocul eventimentelor, care încercau să gasească ceva bun. “Noi suntem dintre ăia norocoși” obișuiau să zică. În acea dupa-amiaza le-am dat să manance, le-am ridicat pernele, le-am învelit, le-am ținut de vorbă. O gură de aer.
Am ajuns acasă frântă și n-am reușit să închid un ochi în noaptea aia. Te rog nu te opri. Cuvintele acestea sunau încontinuu în mintea mea. Vreau să nu mă mai doară.
A venit iar dimineața. Iar pansamente. De data aceasta cu baie pentru a putea fi luate mai ușor cele din ziua precedentă. Nu vă închipuiți ce dureri, ce voințe de fier au fetele mele. Au plâns, au râs, au înjurat, dar au stat cuminți la pansat. Și am luat-o de la capăt spre prânz. Mâncare, apă, perne, vorbe. Până am ajuns să dorească să povestească ce s-a întamplat. Le-am ascultat cu inima cât un purice, gata să izbunesc în plans în orice moment. Te rog nu te opri în mintea mea neîncetat.
Și m-am întors la N. să văd ce mai face, cum i-a fost peste noapte. Să vorbim din nou. Mai aveam idei ce să îi povestesc și încă puțină tărie de caracter să nu cad în genunchi. Am intrat în salon și am văzut-o stând pe diagonala patului, schimbată la față. M-am uitat către pieptul ei și atunci am știut. Nu o mai durea.
Simt că o parte din minte a murit. Am iubit-o.
O parte din minte se gândește că fetele mele se vor face bine și peste jumătate de an vom ieși la plimbare să le sărbatorim lupta și victoria.
Cealaltă parte din mine este un monstru. Îmi vine să urlu de durere pentru ele și pentru chinurile prin care trebuie să treacă. Îmi vine să urlu că nu pot face nimic mai mult pentru ele. Mă simt neputincioasă. Voi merge zilnic la ele și le voi fi alături. Cu inima mereu alături de N., deși ne știam de câteva ore, voi lupta ca viața mea să însemne ceva în lumea aceasta.”, a scris studenta.
