Malpraxisul medical este greșeala medicală comisă în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic și tratament, precum și în etapa de supraveghere și monitorizare postprocedurală a pacientului, care produce o pagubă materială și morală pacientului. În funcție de gravitatea prejudiciului cauzat, pacientul va avea posibilitatea de a solicita tragerea la răspundere disciplinară, răspundere penală și/sau civilă a persoanei responsabile.
Primul pas in managementului unei patologii îl reprezintă stabilirea unui diagnostic privind afecțiunea de care suferă pacientul.Așadar,acordarea unei asistente medicale presupune, în primul rând, examinarea clinică a pacientului pentru identificarea simptomatologiei prezentate, a cunoașterii datelor cu privire la apariția și evoluția bolii de care suferă, la antecedentele ei, istoricului său medical. De cele mai multe ori, examenul clinic este necesar a fi completat de efectuarea unor investigații paraclinice sau complementare (analize de laborator, investigații imagistice, etc.) ori consulturi interdisciplinare pentru stabilirea unui diagnostic de certitudine sau pentru excluderea unor alte patologii cu grad mare de mortalitate.
Aceasta etapă a actului medical este deosebit de importantă, deoarece în funcție de rezultatul acestor examinărilor clinice și paraclinice se va stabili terapia ce urmează a fi aplicată. Totuși, nu de puține ori, se produc anumite greșeli în acest demers, principalele cauze ale erorilor de diagnostic fiind următoarele:
- necunoașterea trecutului medical al pacientului;
- examinarea greșită a pacientului;
- interpretarea eronată a simptomelor;
- neefectuarea unor teste (ex. histopatologic) sau investigații paraclinice (serologie, CT, RMN, RX, etc.);
- interpretarea greșită a unor investigații complementare (ex. nedescrierea unor leziuni surprinse de aparatura imagistică);
- netrimiterea pacientului pentru un consult de specialitate;
- neschimbarea diagnosticului în cazul în care tratamentul nu dă rezultate;
- nerespectarea ghidurilor sau protocoalelor clinice de diagnostic - concepute pentru a sprijini medicul în luarea deciziilor legate de îngrijirea și tratarea pacienților, inclusiv în etapa diagnosticării.
Stabilirea unui diagnostic eronat sau incomplet poate avea următoarele consecințe:
- aplicarea unui tratament greșit - spre exemplu, se stabilește un diagnostic greșit de apendicită acută și se intervine chirurgical pentru îndepărtarea apendicelui (în realitate neinflamat) – pacientul este supus astfel inutil unei intervenții chirurgicale în anestezie generală, cu riscuri mari pentru sănătatea pacientului;
- împiedicarea stabilirea diagnosticului real și aplicarea tratamentului medical corespunzător la timp, ce poate influența în mod negativ evoluția patologiei;
- apariția unor complicații grave, care se pot solda inclusiv cu decesul pacientului.
Totuși, majoritatea erorilor de diagnostic pot fi sesizate și îndreptate în faza de supraveghere și monitorizare a pacientului pe durata tratamentului inițial aplicat, care de multe ori presupune efectuarea unor examene clinice și paraclinice (explorări imagistice și bio-umorale) în dinamică pentru a urmări modul în care pacientul răspunde la tratament și pentru a ajusta sau chiar schimba tratamentul.
De cele mai multe ori, la stabilirea diagnosticului medicul specialist va recurge la modalități de investigație paraclinică, în special cele imagistice, însă trebuie precizat că aceste investigații au anumite limitări și grade diferite de precizie (spre exemplu, ecografia abdominală are o precizie de peste 81% în apendicita acută, în timp ce CT-ul are o precizie de 95%).
Examenele radiologice, cele care implică tehnica rezonanței magnetice-nucleare, tomografiile computerizate, electrocardiogramele, electroencefalogramele etc. sunt procedee care, deși reduc considerabil marja de eroare, nu înlătură posibilitatea apariției acesteia.
Asta înseamnă că pot exista situații în care medicul radiolog nu este răspunzător pentru stabilirea diagnosticului în mod eronat sau tardivă, când datorită imperfecțiunilor tehnicii, acesta nu poate vizualiza anumite zone examinate (spre exemplu, în cazul artefactelor de mișcare).
În ipoteza în care un medic specialist stabilește un diagnostic eronat, însă această greșeală are ca sursă o investigație Computer Tomograf care nu a fost corect analizată și interpretată de medicul radiolog, cel dintâi nu va răspunde pentru această faptă întrucât s-a aflat într-o eroare de fapt. În acest caz, greșeala medicală va aparține medicului radiolog, întrucât prin fapta sa a împiedicat medicul specialist să stabilească diagnosticul corect și să aplice terapia corespunzătoare.
Pentru a evita stabilirea unui diagnostic eronat, este esențial ca medicul să fie informat despre patologia anterioară și prezentă a pacientului sau despre antecedentele medicale ale acestuia, despre eventuale patologii anterioare, alergii etc.
În situația în care, la întrebările cadrului medical, pacientul oferă răspunsuri false la anamneză, de principiu, medicul nu este responsabil pentru eroarea de diagnostic, dar va fi răspunzător dacă stabilește un diagnostic greșit cu ignorarea simptomelor sau semnelor clinice, și mai ales în situația în care stabilește acel diagnostic fără a dispune efectuarea unor examene complementare.
În concluzie, apreciem că etapa de diagnosticare a pacientului este probabil cea mai importantă etapă în activitatea medicului, fiind necesară o atenție deosebită la simptomatologia prezentată de pacient, la alegerea metodelor de investigație complementare potrivite, precum și la evoluția pacientului în timpul aplicării tratamentului recomandat.
