Nu mai vreau să aud vorbe grele despre educație! Ca termen generic, educația strânge laolaltă toți elevii și dascălii lor, indiferent că sunt valoroși sau absenți față de obligațiile pe care le au. A devenit o modă să se vorbească rău despre educație, așa cum se vorbește rău despre aproape orice e românesc. Pot fi de acord că pleava iese mereu la suprafață, dar nu înseamnă că ceea ce nu se vede nu există.
Săptămâna trecută m-am convins, o dată în plus, că tinerii noștri nu sunt nici pe departe așa cum le place unora să-i descrie, în tușe sumbre, cu un viitor apocaliptic. Am inițiat un proiect educațional cu tematică ecologistă, dar într-un format accesibil, îmbinând cultura cu educația.
”Zona liberă de indiferență”, a cărui gazdă primitoare a fost Liceul Jean Monnet, a durat de luni până vineri. În acest timp, aproape 1.000 de elevi din 70 de școli bucureștene, de la clasele pregătitoare până la ultima clasă de liceu, au participat cu creațiile proprii într-o competiție în care era imposibil să nu-i declarăm pe toți câștigători. Am văzut sute de proiecte teoretice completate cu momente artistice atent pregătite. Erau prezentate cu emoția care stă în spatele oricărei lucrări făcute cu drag și cu speranța că va fi apreciată de public.
Ce înseamnă asta? Că profesorii sunt indiferenți față de modul în care le trec prin mâini elevii, așa cum auzim atât de des? Că profesorii nu-și merită nici măcar acele salarii de subzistență pe care le primesc? Nicidecum. Am văzut zeci de doamne profesoare, de toate vârstele, stând pe primul rând de scaune ale sălii de festivități, care își urmăreau cu sufletul la gură copiii evoluând pe scenă. Le-am văzut încurajându-i și zâmbindu-le într-un mod pe care numai dascălii îl știu sau șoptindu-le ca niște sufleuri de teatru, atunci când emoțiile le blocau copiilor mințile crude. Am văzut și privirile țintuite parcă în ochii ”doamnei”, de parcă acolo ar fi citit de pe un prompter un text cu siguranță corect. Aceste unice conexiuni dintre copii și dascăli nu sunt niște banalități. Sunt legături care sudează conștiințe pentru o viață.
Am văzut actori, soliști de muzică hip-hop, poeți, dansatori, chitariști rock, cantautori net superiori unora care se consideră vedete. Există o școală unde în fiecare recreație mare, toți elevii cântă și dansează într-un uriaș ansamblu, în curte, profesoara de sport fiind coregraful, iar directoarea – dirijorul, deși e profesoară de chimie. Profesoara de română nu se lasă mai prejos: ea publică într-o carte cele mai frumoase creații ale copiilor, proză și poezie, ilustrația fiind asigurată de desenele de la ora de desen. Nu există în programa școlară o asemenea obligație. Nimeni nu-i plătește în plus pentru aceste eforturi, nici pe profesorii care realizează programe artistice cu copiii, nici pe cei care-i învață altfel materiile ce par inaccesibile sau care ies din rutină educându-i pentru societatea de mâine, așa cum ”sistemul” încă n-a învățat s-o facă.
Toți sunt astăzi minori. Vor fi mari, la propriu și la figurat, dacă ”sistemul” creat de oamenii politici va fi modelat după creativitatea copiilor, după capacitatea uriașă și dăruirea dascălilor și, nu în ultimul rând, după cerințele noii societăți. Inspectorul General Școlar al Municipiului București, Florian Lixandru, un activ susținător al acestui tip de activități extracurriculare, este un om tânăr, cu minte deschisă și idei frumoase. Face eforturi să schimbe mentalități. Am văzut că are și cu cine să plece la drum. Copiii sunt creativi, profesorii dedicați, și unii, și ceilalți fructifică fiecare ocazie să iasă din chingile unui sistem educațional creat cu un sfert de secol în urmă, în vreme ce lumea se schimbă în fiecare oră. Ce vor face decidenții politici depinde și de noi, părinții și cei din societatea civilă: îi lăsăm să ignore aceste valori ascunse sau le cerem să renunțe la non-valori?
”Zona liberă de indiferență” este un proiect educativ-cultural realizat în parteneriat cu Inspectoratul Școlar al Municipiului București, Realitatea TV și realitatea.net.
