Oamenii de ştiinţă au făcut această descoperire studiind cristalele din praful lunar adus în 1972 în cadrul misiunii Apollo 17 - ultima dată când astronauţii au pus piciorul pe Lună.
"Este uimitor să poţi avea dovada că piatra pe care o ţii în mână este cea mai veche bucată de Lună pe care am găsit-o până acum. Este un punct de ancorare pentru atât de multe întrebări despre Pământ. Atunci când ştii cât de vechi este ceva, poţi înţelege mai bine ce s-a întâmplat cu acel ceva în istoria sa", a declarat dr. Jennika Greer de la Universitatea din Glasgow, autorul principal al studiului.
La aproximativ 100 de milioane de ani după formarea sistemului solar, când planetele erau deja formate, se crede că un corp de mărimea lui Marte a lovit Pământul, proiectând o masă mare de material care a devenit în cele din urmă Luna. Energia implicată în impact a făcut ca suprafaţa sa să fie iniţial topită, dar pe măsură ce oceanul de magmă lunară s-a răcit, materialul s-a solidificat.
Se crede că aceste cristale analizate în cadrul studiului s-au format în timpul acestui proces de răcire, ceea ce înseamnă că şi compoziţia lor le oferă cercetătorilor şansa de a le cerceta vârsta şi, prin urmare, chiar vârsta Lunii.
Cu toate acestea, stabilirea unor astfel de momente a fost dificilă. Unele lucrări asupra materialelor lunare, împreună cu modelarea, au sugerat că Luna are o vechime de aproximativ 4,42 miliarde de ani, dar cercetările recente asupra cristalelor au sugerat că ar putea fi chiar mai veche.
Acum, cercetătorii spun că noile tehnici analitice par să confirme că aceste cristale s-au format mai demult.
Abordarea, cunoscută sub numele de tomografie cu sondă atomică, implică utilizarea unui laser pentru a evapora atomii din cristale care au fost ascuţite până la un "vârf nano" foarte fin. Masa acestor atomi poate fi apoi detectată şi poate fi măsurată proporţia diferitelor tipuri de atomi de uraniu şi de plumb - cunoscuţi sub numele de izotopi. Deoarece uraniul se transformă în plumb în timp, prin dezintegrare radioactivă, această proporţie poate pune în evidenţă vechimea cristalelor.
Echipa a scris în revista Geochemical Perspectives Letters că cristalele şi, prin urmare, satelitul nostru, par să aibă o vechime de cel puţin 4,46 miliarde de ani.
"Această vârstă stabileşte vârsta primei cruste lunare conservate cu aproximativ 40 de milioane de ani şi oferă o vârstă minimă de formare a Lunii în termen de 110 [milioane de ani] după formarea sistemului solar", scrie echipa.
Aceştia sugerează că eşantioanele de astfel de cristale care dau naştere la concluzia unei vârste mai tinere ar putea fi datorate pierderii plumbului din material după cristalizare, distorsionând datarea rezultată.
Dr. Romain Tartèse de la Universitatea din Manchester, care nu a fost implicat în cercetare, a salutat studiul.
"Acest lucru indică faptul că Luna are cel puţin 4,46 de miliarde de ani, ceea ce contrazice unele dintre propunerile recente privind formarea unei Luni tinere", a declarat el.
Dezvăluirea, a adăugat el, sugerează că impactul gigantic cu Pământul din care s-a format Luna a avut loc probabil cu câteva zeci de milioane de ani înainte de acest moment.
Cu toate acestea, Tartèse a precizat că studiul presupune că descoperirile din probele de pe Apollo se aplică la întreaga Lună, ceea ce s-ar putea să nu fie cazul.
