La sfârșitul Secolului 20 instituțiile bancare internaționale puneau ochii pe băncile românești, iar investițiile românilor deveneau iluzii.
Pe fondul instabilității politice din acea perioadă, FMI si Banca Mondială au cerut Guvernului României privatizarea ultimelor instituții bancare de stat: BCR, Banca Agricolă și CEC!
Nu s-a întamplat imediat, dar la inceputul anului 2001, cele două instituții au dat un ultimatum Guvernului Năstase: privatizare până la sfarșitul lui martie sau lichidare. Doar CEC a scăpat. Celelalte două banci au ajuns pe mâna austriecilor!
Privatizarea Băncii Agricole era unul dintre punctele incluse în programul de împrumut PSAL. Acesta era coordonat, în 1999, din partea română, de Traian Basescu, pe atunci ministru al transporturilor. Cerințele imperative ale Băncii Mondiale și FMI erau restructurarea sectorului bancar și privatizarea societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat. Era un pas major spre pierderea suveranității economice a României.
Înainte de a fi privatizată, statul a băgat aproape 4 mii de miliarde de lei în recapitalizarea Băncii Agricole. Cu alte cuvinte, austriecii au primit o bancă la cheie, cu toate datoriile plătite. Ei au avut în plan să cumpere și CEC dar premierul vremii, Călin Popescu Tăriceanu a tras de timp, iar CEC a rămas a statului.
Privatizarea Băncii Agricole a costat statul român 150 milioane de dolari, în condițiile în care închiderea ei ar fi presupus costuri mult mai mari, de peste 250 milioane de dolari. Pentru preluare, Raiffeisen Bank a plătit statului 15 milioane de euro cash și a făcut o majorare de capital de 37 milioane de dolari.
Practic privatizarea Băncii Agricole a fost impusă de Banca Mondială și FMI. Banca era pe pierderi, deși deținea un patrimoniu uriaș, de aproximativ 300 de cladiri în toată țara. După privatizare, Adrian Năstase a semnat o ordonanță privind preluarea clădirilor Băncii Agricole de către stat.
O parte, însă, a revenit austriecilor de la Raiffeisen. Foarte multe dintre ele aveau valoare istorică si erau în centrul oraselor, cu o valoare de piață foarte bună. Printre acestea, clădirile din Sighișoara, Cluj, Brăila sau Brașov.
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, spunea atunci că deși privatizarea a fost contestată de multe voci, ar trebui să fie considerată o afacere de succes.
„De regulă, sunt un om căruia îi place sa închidă lucrurile. De câte ori termin ceva ce am început, răsuflu ușurat, ceea ce fac și astăzi. Nu trebuie să uitam că , din punct de vedere al costurilor implicate, privatizarea baăcii a fost o alegere mult mai fericită decât cea a închiderii, ața cum mult timp ni s-a sugerat. Privatizarea Băncii Agricole a fost posibilă numai printr-un proces de restructurare, început cu adevărat în 1999, printr-o decizie politică a Guvernului de atunci, care alături de BNR, și-a asumat riscul asanării sitemului bancar”, declara guvernatorul Isărescu.
„Băncile care au fost privatizate au un management eficient. Este demonstrat pe plan mondial că băncile conduse de stat nu sunt eficiente. În plus, noi suntem gata să cheltuim zeci de milioane de euro pentru dezvoltarea CEC, așa cum am făcut-o deja și la Raiffeisen”, spunea James Stewart, fostul vicepreședinte Raiffeisen Bank, în 2006.
Din punct de vedere politic, nu s-a opus nimeni, la inceput. Traian Basescu a girat privatizarea Bancii Agricole, ca șef al comisiei care asigura implementarea cerințelor Băncii Mondiale si FMI, iar apoi Adrian Năstase a semnat ordonanțele prin care acorda 150 de milioane de dolari pentru „curățarea” băncii.
În acest moment, România, o țară cu un potențial agricol uriaș, despre care se spune ca ar putea sa hrănească 80 de milioane de oameni, nu mai are o bancă specializată în chestiuni agricole. Dacă ar fi continuat să existe o astfel de bancă, fermierii români ar fi avut un sprijin real pentru dezvoltarea producției!. Banca Agricolă avea sucursale chiar și în mediul rural.
