"Populaţia planetei Pământ se împarte în două categorii, indiferent de vârstă, sex, religie, naţionalitate: prima, covârşitor majoritară, e alcătuită din cei ce ar refuza speriaţi sau în zeflemea să urce într-o astronavă care pleacă spre stele, cu perspectiva de a nu se mai întoarce vreodată sau, dacă totuşi revine pe Terra,ca oamenii pe care astronautul i-a cunoscut să fie cu toţii morţi de mult, datorită curgerii mai lente a timpului la viteze apropiate de cea a luminii - relativitatea Einstein-Lorentz.
Spectatorii fascinaţi de Interstellar, ultimul film al lui Christopher Nolan, e posibil să fie minoritarii din a doua categorie - cei care au privit din copilărie stelele ca pe nişte luminiţe de semnalizare a drumului spre adâncurile Universului.
Un drum pe care ar pleca oricând, cu siguranţa că, într-un anume fel, cândva, împotriva tuturor legilor fizicii sau, dimpotrivă, în acord cu ele atunci când sunt privite de acolo, de Sus - se vor întoarce, aidoma lui Cooper. Eroul lui Nolan pleacă pentru a salva omenirea, aşa cum o fac nenumăraţi alţi superheroes din filme SF apocaliptice. De ce? Din iubire - sună şi asta déjà vu şi patetic.
Dar când iubirea dintre fiinţele omeneşti este văzută ca o a 5-a forţă fundamentală a Universului, alături de gravitaţie, electromagnetism, forţa nucleară slabă şi forţa nucleară tare, ideea te aruncă într-un vertij intelectual şi sufletesc.
Hai să ne gândim... Nu să gândim, să ne gândim...
O „gaură de vierme”, în ciuda materialităţii extrem de sugestive a denumirii lansate de fizicianul John Wheeler, e doar un model matematic, un set de soluţii pentru ecuaţiile teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein, fizic n-a fost vreodată observată. Ecuaţiile fizicianului teoretician Kip Thorne, de la Caltech, pe care le invocă Nolan şi celălalt scenarist, fratele Jonathan, se referă doar la „găuri de vierme” cuantice, prin care, la limită, dacă sunt suficient de lungi şi strâmte ca să fie stabile, abia poate trece o particulă infinitezimală de lumină, un foton, nici gând un om.
fost cea mai mare apropiere de ideea de Dumnezeu. Până acum, până la sfertul de oră supranatural din Interstellar, am izgonit mereu, de-a lungul anilor, acest gând.
Ca şi gândul morţii care nu poate ucide iubirea – melodramă groasă, îmi spuneam. Incredibil, dar Nolan m-a făcut să regândesc şi asta – oare atunci când doi oameni se îndrăgostesc fulgerător şi definitiv, ca din senin, n-ar fi posibil să intre în câmpul de forţă rătăcitor al iubirii dintre un Tristan şi o Isolda, indestructibil după ce ei au trecut de secole într-o altă dimensiune?".