Cronica de Cotroceni, cartea Adrianei Săftoiu, propune şi alte personaje interesante, pe lîngă o Elena Udrea foarte prezentă. Sereişti rînjind satisfăcuţi cu dosarele în braţe, angajaţi timoraţi de agresivitatea preşedintelui, intelectuali care ascultă poveşti cu un mare căpitan de navă şi un martor-cheie pe care autoarea se sprijină tot timpul: Andrei Pleşu. O recenzie semnată de Costi Rogozanu pe VoxPublica:
"Cine vorbeşte?, o întrebare esenţială legată de orice fel de text, pe care o învăţăm încă din ciclul primar. Răspunsul e interesant în cazul Cronicii. Nu vorbeşte doar Adriana Săftoiu. Cartea îşi are succesul pe care-l are pentru că e vorba “omul care l-a cunoscut atît de bine pe preşedinte” – autoritatea autenticităţii. Însă nu doar acest om vorbeşte. Aş zice că naratorul e un compozit, un Săftoiu-Pleşu, să-l numim aşa. Adriana Săftoiu nu scrie simple memorii, îşi construieşte şi o voce a intelectualui care văzut hidra. Alături de Pleşu, bineînţeles. Nişte oameni fini s-au nimerit, graţie profesionalismului, la Cotroceni şi au fost oripilaţi de devierea unui politician şi de coruperea lui treptată pînă la insuportabil. În plus, mai vorbea şi urît."
Prezenţa obsedantă a lui Pleşu ca reflector ideal al mizeriei ajunge la deplinătate în celebrul pasaj cu Udrea, Băsescu şi Berlusconi. Presa preia doar scena cu cei trei, dar uită să aşeze şi fraza cheie:
Băsescu a intervenit de data aceasta : „Vă place ? O mai aduc“. Şi au râs împreună. Andrei Pleşu era cel mai consternat dintre noi.
Pleşu este martorul "consternat" al tranziţiei. Misiunea lui a fost de a se tot consterna de la FSN pînă în avioanele prezidenţiale. Peste asta Săftoiu a adăugat povestea femeii-obiect Udrea care de fapt preia controlul. Puterea fetei frumoase care foloseşte sexismul bărbaţilor pentru dominaţie subtilă, cam ca în melodiile lui Beyonce la începuturi.
Traian Băsescu a acuzat-o pe Săftoiu că încalcă un contract de confidenţialitate. Însă autoarea îşi ia unele precauţii cu scheme jurnalistice binecunoscute. Spune despre bileţelul lui Tăriceanu că nici măcar nu-i atrăsese atenţia preşedintelui în primă fază, poate tocmai pentru că era o practică curentă. Însă aici Săftoiu nu intervine cu o confirmare clară, ci cu o întrebare retorică:
Era clar că uitase de bileţel, pentru că nu i s‑a părut semnificativ. Să fi fost o practică obişnuită sunatul pe la instituţii, la începutul mandatelor de Preşedinte şi premier – şi tocmai de aceea nu vedea excepţionalul ?
Cartea e aşadar o dublă mărturie, presarată cu naivităţi mai mult sau mai puţin jucate. Două oglinzi ale preşedintelui, două feţe ale vanităţii: Pleşu şi Udrea. Limbajul neaoş, lipirea frustă de personaje gregare, aici sînt limitele naratorului scîrbit Săftoiu-Pleşu. Şi un personaj Băsescu-Udrea care nu se depărtează mult de ipoteza bărbatului cu minţi sucite ca explicaţie pentru o istorie, altfel mult mai complicată, a ultimului deceniu. Adriana Săftoiu s-a pornit să explice sistemul, dar ne-a oferit explicaţie standard. A vrut să construiască un narator-intelectual, dar şocul experienţei a dus-o tot la fapt divers.
Cît despre dublul Băsescu-Udrea, nu accept nici pudibonderii inventate ale unor jurnalişti care descoperă brusc dreptul la intimitate, nu accept nici idila-ca-explicaţie a sistemului. Această ultimă explicaţie a fost favorita celor care au renunţat la relaţiile cu Băsescu la un moment dat - Săftoiu a avut timpul necesar să rafineze motivul Udrea, dar nu l-a depăşit - E.U. e oglinda caracterului duplicitar al lui TB. Cum ar fi să punem amantlîcurile interbelice ca motoare ale politicii de atunci? Asta e problema cu dragostea de cînd lumea, pare că explică tot şi, de fapt, explică uneori mai puţin decît o scenă mică în care "un copil de casă" n-avea locuinţă şi dup-aia avea două de lux."
