Monitorul Oficial (Partea I) nr. 102, din 4 mai 1945, apare în paginile sale cu Decretul-Legenr. 364, dat la 2 mai 1945 de Regele Mihai (până în decembrie 1946, când îşi va deschide lucrările Parlamentul ales în 19 noiembrie 1946, Legile vor fi emise sub formă de Decret-Lege de Regele Mihai I) „pentru retragerea unor anumite publicaţii periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, filme, discuri, medalii şi insigne metalice“.
Istoricii perioadei imediat postbelice înscriu în tabelele cronologice, drept date cruciale pentru evoluţia ţării către dictatura comunistă, multe momente din anii 1944-1945: 23 august 1944 (Lovitura de Stat), 6 martie 1945 (instalarea Guvernului dr. Petru Groza), 19 noiembrie 1946 (alegerile parlamentare fraudate), 30 decembrie 1947 (abdicarea Regelui). Nici unul nu s-a gândit să treacă, drept moment capital în procesul de instaurare a dictaturii comuniste, ziua de 4 mai 1945, când apare în „Monitorul Oficial“ Decretul-Lege nr. 364. Titlul nu ne spune mare lucru despre conţinutul Documentului. Ne spune, în schimb, „Expunerea de motive“, cuprinsă în „Raportul către Rege“al lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei în Guvernul Petru Groza. Decretul-Lege nr. 364 e justificat prin necesitatea de a da o reglementare juridică aplicării în practică a articolului 16 al Convenţiei de Armistiţiu.
Publicată în Monitorul Oficial (Partea I) nr. 219 din 22 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu stipula prin Articolul 16: „Tipărirea, importul şi răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor de TFF, poştă, telegraf şi telefon vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic)“.
Din punct de vedere strict juridic, Articolul 16 instituia pe teritoriul României cenzura militară specifică unei perioade de beligeranţă. România, care întorsese armele, se afla în plin război împotriva Germaniei, alături de Uniunea Sovietică. Era de aşteptat ca tipărirea şi punerea în circulaţie a publicaţiilor şi cărţilor, precum şi desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a filmelor pe teritoriul României, să se facă în acord cu înaltul Comandament sovietic.
O şmecherie tipic rusească
În realitate însă, după cum ne arată documentele epocii, înaltul Comandament Militar Sovietic era cel care aplica cenzura pe teritoriul nostru, fără ca autorităţile româneşti să aibă un cuvânt de spus. Printr-o şiretenie tipic rusească, măsurile treceau ca fiind luate de autorităţile româneşti. Aşa s-a întâmplat şi cu interpretarea Articolului 16 al Convenţiei de Armistiţiu. Dată fiind suspiciunea stalinistă faţă de Cuvântul tipărit, articolul e interpretat nu numai ca temei pentru instituirea unei cenzuri stricte a tot ce se publica la momentul respectiv, dar şi ca o obligaţie de a scoate din librării, din edituri, din biblioteci şi din depozitele editurilor toate tipăriturile suspectate că ar putea dăuna „bunelor relaţii cu URSS“.
